Well, despite having celebrated it twice this year,* I believe Easter was a very happy occasion. The weekend's events include dressing rather morosely on Good Friday for our funeral of sorts, and, like at most funerals, giggling madly. I've never been to a funeral other than this one, and from past experience and books/movies/that one line from "One Week" by BareNakedLadies, people tend to laugh at funerals. Continuing with the actions occurring on said Friday, my friend Aimée, Ria, and I proceeded in lighting our candles an hour or so too early. This resulted in having very little candle to light our way as we walked around the church. Of course, the wind made several attempts on the lives of our flames (and, naturally, succeeded), which resulted in us following up on another Good Friday tradition: bother Jesse (Aimée's older brother) senseless by asking him to relight our candles. Unfortunately, this tradition could not be followed upon due to the fact that Jesse was, this year, up at the front with the priest and we were, of course, at the back. We did manage to, however, relight our candles once before Jesse suggested we take a second candle. This comment resulted in my throwing away my pitiful stub and exchanging it for a full-length candle before being scolded by Ria and putting it back. These comments resulted in my inability to further participate in any Good Friday traditions other than senseless giggling.
Saturday's events included standing outside (this time with full-length candles) with an unnamed accomplice [Aimée] and spending the whole time asking each other if each pause the priest made in his speech really was the end... or just another false alarm. We also made slightly amusing comments on various things and debated whether Jesse really was singing along or if his lips had simply gone numb from the cold. We then proceeded to walking around the church and fighting against the bitter wind to keep the little flame from our candles alive, and then we listened to what I shall forever consider as the world's weirdest knock-knock joke. Then, towards the end, we began to discuss the texting apps on our iTouches before reentering the church. Later, I might've ruined a shirt I rather liked by nearly setting it on fire, ruined a perfectly good skirt by dripping hot wax on it, was nearly set on fire by Aimée and due to my overactive [and slightly paranoid] imagination, I have convinced myself that I also nearly set the priest on fire. O______o Afterwards, when the sermon finished, I informed my unnamed accomplice [Aimée] that I "officially re-hate your brother. Again" before hugging her good-bye. Shortly after, we gorged ourselves on eggs, cozonac, and various forms of cookies. Once we tired of this we went to our hotel room where we slept soundly until around 10 am, when I woke up and went to the bathroom.
More on Sunday's events: after spending about 2 or 3 minutes the night before (because surprise, surprise, I fell asleep rather quickly last night) worrying that the Easter Rabbit would not fill my shoes because I had, in fact, placed them beneath my bed and not with the others, I awoke and discovered that they had been moved and now had a yellow marshmallow bunny-pop in them. After eating a rather unbalanced breakfast of eggs, left-over cookies and whatnot, I got dressed and rehearsed my little "piece" I was going to read later in church. Then we actually left for church where I made a rather starling and depressing discovery before the actual cool part came along. You see, every Easter Sunday, we read the same excerpt from the Bible in multiple languages. Sometimes there are more, sometimes there are less. This year we had Romanian, English, (read by the priest), French (read by his wife), Spanish (read by Aimée's and Jesse's older brother), Latin (read by I-don't-know-who), German (read by the deacon), Russian (read by Aimée's and Jesse's father), Ukrainian (read by another older brother of Aimée's), Chinese (read by my mother), Japanese (read by moi), and Hebrew (also read by the priest).
Following these activities we went downstairs for "coffee hour" and had lunch. My U.A. [Aimée] and I bumped each other some apps for our iTouches and tried to also bump each other music, but to no avail. On the other hand, these apps are really fun!! Thanks Aimée!! :D After Aimée left, though, I listened to a bit of music and helped Johnny and his friend Dimitri with their Where In The World Is Carmen Sandiego? game, and then we went home. The car trip was okay, after we finally stopped playing Britney Spears's new album, and then we got home where it was freezing.
After some time, Ria, Johnny, and I settled down to watch three episodes of Remington Steele <3 Then after dinner I sat down and wrote this lengthy description of my weekend. On my iTouch. Not computer. I find that verging on suicidal, but I've always had a screw loose. ;)
*The first time this year I celebrated Easter was, in fact, much shorter and because of this, might be considered less boring. During the sermon, I was wedged between Aimée and Jesse, which made it rather awkward for me, due to the fact that I could not stop yawning and was so, so sleepy... zzZzzZZZZzzz... somewhere around half-past one I succumbed to slumber and my head found a pillow in Jesse's right shoulder. About an hour later at two-thirty I awoke and began to express my embarrassment as quietly as a half-asleep person can while apologizing profusely. I soon realized, though, that while it was indeed 2.30 am, and that perhaps because I was so sleepy, the fact remained that Jesse would not now nor ever mind that I fell asleep on his shoulder. This may be due to the fact that it was mid-January and Jesse was asleep in his own bed while I, four hours worth of driving away, was lying in my own.
Monday, April 25, 2011
Thursday, April 14, 2011
Perseverență
Planurile noastre se transforma incetul cu incetul in realitate. "Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat": am cumpărat bilete să ajungem în Noua Zeelandă din Kuala Lumpur cu 105$ de persoană, mai rămâne să ajungem acolo. Mihai cercetează liniile aeriene zilnic pentru a găsi bilete ieftine. Continui să învăț chineză (azi am terminat primul curs cu 102 hanzi) iar copiii își văd de existența lor netulburați, în ciuda încercărilor noastre de a-i interesa în planuri.
Am comandat haine de merino de la Icebreaker și veste de la Scottevest (care au multe buzunare). A Ilenei era mică, așa că a moștenit-o Ioan. El e mulțumit că are vestă, dar nu s-ar putea să fie de la bărbați? (dimensiunea cea mai mică de la bărbați ar avea mânecile până la genunchi).
Am început să informăm lumea de planurile noastre. Marea majoritate a reacțiilor au fost de bucurie, am primit oferte să ne fie cărate bagajele sau să fim însoțiți. Părinții au fost inițial șocați, dar și-au revenit și chiar ne vom întâlni cu ei în China. Asta nu îi împiedică să ne poarte grija în restul timpului (cu toate cutremurele astea din Christchurch sau Japonia, și revoluțiile din nordul Africii). Pentru Mihai a fost cam stresant să își informeze șeful și colegii, dar a trecut cu bine, ei s-au bucurat pentru el.
Nu știm dacă vom închiria casa sau nu, dar pentru că în luna mai este un garage sale în tot satul, selectez lucrurile de care nu mai avem nevoie pentru a le vinde (și dacă închiriem, îmi va fi mai ușor să împachetez).
Sunday, March 6, 2011
Two Hundred Twenty Five
Guess what? You can only have an accurate countdown after you decide on a target day. We had some days counted before but we really didn't know when we leave. But now we know. Since my last post we went back and forth between leaving October 23 or November 27, with two different plans. We were waiting for an answer from my job and checking some plane tickets and waiting. And waiting. I don't know for what, maybe for the right way to define the question. One day I realized that in the process of planning for this trip we ended up upside down. We knew the end but not the beginning. But since we actually don't know the ending, maybe we should just start at the beginning. Even though it would be a nice idea to end in Romania in December 2012, we might end our trip in September, or in June or in November. We'll know when we are done and when we are ready to come back. Or we'll just find out that the money is over and we'll have to come back.
I explained this to my director and during a five minute conversation he told me that I should just go ahead and decide. Looking at a calendar he had on the wall we chose my last day - October 15. Neither one realized that it's a Saturday and we don't work weekends. It just sounds good. October 15.
Saturday morning we bought our first tickets. It is amazing. Tickets for February 29, 360 days from now. Flying from Kuala Lumpur to Christchurch for less than $105 per person. Taxes, lunch and luggage included. It's a distance longer than from here to Europe. If I would find this ticket price for Europe we might just go every other weekend. Before this we had to decide on Asia or Australia first. Our parents were still undecided on coming to China. I asked if they might consider coming in November. They said no. But they said we should just make our plans as we think best. Started from Japan the trip could be 8000 miles shorter and at least $2500 cheaper. We don't have yet the plane tickets for Japan and we only have 225 days to get them and get on the plane... I'm working on it.
I explained this to my director and during a five minute conversation he told me that I should just go ahead and decide. Looking at a calendar he had on the wall we chose my last day - October 15. Neither one realized that it's a Saturday and we don't work weekends. It just sounds good. October 15.
Saturday morning we bought our first tickets. It is amazing. Tickets for February 29, 360 days from now. Flying from Kuala Lumpur to Christchurch for less than $105 per person. Taxes, lunch and luggage included. It's a distance longer than from here to Europe. If I would find this ticket price for Europe we might just go every other weekend. Before this we had to decide on Asia or Australia first. Our parents were still undecided on coming to China. I asked if they might consider coming in November. They said no. But they said we should just make our plans as we think best. Started from Japan the trip could be 8000 miles shorter and at least $2500 cheaper. We don't have yet the plane tickets for Japan and we only have 225 days to get them and get on the plane... I'm working on it.
Thursday, February 24, 2011
Crossing Into The Other World
Our secret plans are becoming public. We were living in a fantasy world for some time and now everything is becoming real. For us that was reality and the other world was living in its fantasy. In the real world there are a lot of people that we love and care about. They had no idea that we were planning for this. They never heard of anybody to do this. They say that this is everybody's dream, but nobody does it. They praise us and envy our children who might not know how lucky they are. They wonder if there would be anything left after that. How does somebody return to work and keeps going after they've accomplished their lifetime dream? They are scared for us and silently hope that we will come to our senses. They are excited for us and want to join us. And they are mad and hurt because we didn't share and kept this hidden for so long. They are worried about my job and the school. And on and on it goes, I love this range of answers to our disclosure. There will be more and more people to learn about this and hopefully more reactions to remember. We are working getting our story strait, some details need to be clarified. It might also help to have a script of how to start a discussion, how to break the news that we are leaving, how to say that we will go for 14 months.
For those who might start our blog here, let me make a short summary. We are a family of five Romanians from upstate New York and we are going around the world. We always wanted to travel, even thought about going around the world and we were waiting for the kids to grow and go, or for us to retire. After learning of some families who traveled extensively with their children we started to talk about it. In July 2009 we decided to do it. A few months later we realized that we have to do it. We can pull this through and we owe it to ourselves and to our children. Jokingly or not we can make it part of their homeschooling. We kept this hidden, just among the five of us, we waited to break the news face to face to our families in Romania. We did it in December 2010 during our winter vacation and they took it pretty well. After we came home we started to share the news with some of our friends and with the people I work for/with. We are counting the days and starting to wrap things up. We don't know yet when we would be leaving but we are clarifying our choices and moving forward.
As my daughter put it, we want to discover a "slice of the world", not just monuments and resorts, but people and cultures from four continents. For now the plan is to go west, we know the end, Maria's 18th birthday in Romania in December 2012. We will leave sometime this fall, before December 1st. We will have just the hand luggage and a limited budget and we will work our way through looking for shelter, food and fun, making arrangements and plans as we go. We are not talking about a long vacation, it is actually travel and it will not be easy, but we are ready for it.
For those who might start our blog here, let me make a short summary. We are a family of five Romanians from upstate New York and we are going around the world. We always wanted to travel, even thought about going around the world and we were waiting for the kids to grow and go, or for us to retire. After learning of some families who traveled extensively with their children we started to talk about it. In July 2009 we decided to do it. A few months later we realized that we have to do it. We can pull this through and we owe it to ourselves and to our children. Jokingly or not we can make it part of their homeschooling. We kept this hidden, just among the five of us, we waited to break the news face to face to our families in Romania. We did it in December 2010 during our winter vacation and they took it pretty well. After we came home we started to share the news with some of our friends and with the people I work for/with. We are counting the days and starting to wrap things up. We don't know yet when we would be leaving but we are clarifying our choices and moving forward.
As my daughter put it, we want to discover a "slice of the world", not just monuments and resorts, but people and cultures from four continents. For now the plan is to go west, we know the end, Maria's 18th birthday in Romania in December 2012. We will leave sometime this fall, before December 1st. We will have just the hand luggage and a limited budget and we will work our way through looking for shelter, food and fun, making arrangements and plans as we go. We are not talking about a long vacation, it is actually travel and it will not be easy, but we are ready for it.
Monday, December 27, 2010
Nightmares
I woke up last night with a terrible nightmare: I already bought the first two tickets of our RTW trip, I spent almost $7000 and I got tickets to a J....-j.... place somewhere in a colony of Brazil and from there to Surinam. We already decided to skip South America for this trip and this had been hard to accept. I had to justify it somehow, but this became easy when we realized that these places were on a different continent that was somehow hidden from the others (that's why we missed it the first time). There was a major issue getting from the hidden continent to the not hidden ones but at least it wasn't my fault. Having resolved this I felt a bit better but then I came to the worst part of the nightmare when I realized that I spent all the money for these places without having read about them and without knowing the weather! Eventually I woke up, I was relieved to realize we don't yet have the tickets. We are on vacation in Romania spending Christmas and New Year, we are letting families and friends know about our plans and making our secret plans public.
So far so good, people take the news pretty well, there is no secret that it is kind of crazy, especially for the life in Romania. We told my parents, Ileana's mother and sister, other people that are close to us. Some cheered, some got scared, obviously scared, but most people took the news very lightly and polite and moved the conversation to more pressing matters (like the daily life issues).
I am writing a draft letter to Airtreks trying to summarize our plans and our questions so far. We are now 301 days away from the planned departure and we could even buy tickets if we want to! This is something I played with last night and this would fully explain my nightmare. If this is what it takes, I'll take it...
So far so good, people take the news pretty well, there is no secret that it is kind of crazy, especially for the life in Romania. We told my parents, Ileana's mother and sister, other people that are close to us. Some cheered, some got scared, obviously scared, but most people took the news very lightly and polite and moved the conversation to more pressing matters (like the daily life issues).
I am writing a draft letter to Airtreks trying to summarize our plans and our questions so far. We are now 301 days away from the planned departure and we could even buy tickets if we want to! This is something I played with last night and this would fully explain my nightmare. If this is what it takes, I'll take it...
Saturday, December 11, 2010
Galápagos
This is a short summary of our trip in the Galapagos:
Then we chose a taxi for $20, the guy was the first one surprised of how little baggage we have. It was a good decision because we talked a bit, learned about him and his family. Giovanni was nice enough to let us visit Los Gemellos for a few minutes and dropped us in front of the agency with the boat tickets. They all did what they said but for us it was a long confusion and incertitude. Finally we were on the boat with the help of a nice guy from Peru. Ileana came to lean on her mother, she wasn't able to hold her, I took her in my arms and held her through what she called in Romanian "a trip to hell". Ioan also got sick, only once, then fell asleep. The rest of us was fine. After arriving in Puerto Villamil we found a nice hotel and visited a small place with flamingos. So far so good. We got to the end of the road, or one of the ends of the world and we made it in less than 34 hours.
Sunday we planned a visit to the Volcano Sierra Negra. We asked if we could get horses for the kids, we were first told that nobody knows, probably not. A few hours later we were told that this day is horses only and we will have to take a horse. After a 30 minute drive up the volcano we pass some shekel and a group of horses surrounds the car neighing and jumping with excitement. These were our horses and I was the third one assigned to one, a big and dark one. I had to jump on it and before I knew it I was down in the dust. Ileana explained later that it was a technical problem, not my fault and it would have happened to anyone. We had to go a bit over one hour up the mountain to reach one of the largest calderas in the world and the trip by horse was pretty good. I ended up in a group by myself, three people ahead, then me then Ileana and Maria followed by the local cowboy and then a few minutes behind were the other kids and the rest of the group. Unfortunately after a while I became uncomfortable, I wanted to know how the kids were so I waited for Ileana and Maria and let them pass to end up with the cowboy behind me shushing my horse to hurry up. And my horse would hurry up trying to pass Ileana or Maria, but their horses wouldn't want it, and Maria didn't want to let me go ahead again. And Ileana wouldn't understand why I wanted to know how the kids were and why I hated so much being pushed from behind by the cowboy. Eventually we made it to the top, saw the caldera and started riding around it, after a while we reached the northern part of it, left the horses behind and walked by the rim. A couple minutes later Ileana and Ioan arrived with a triumphant yell. They were fine and had fun all the time.
- Day 1-2 - Just travel
Then we chose a taxi for $20, the guy was the first one surprised of how little baggage we have. It was a good decision because we talked a bit, learned about him and his family. Giovanni was nice enough to let us visit Los Gemellos for a few minutes and dropped us in front of the agency with the boat tickets. They all did what they said but for us it was a long confusion and incertitude. Finally we were on the boat with the help of a nice guy from Peru. Ileana came to lean on her mother, she wasn't able to hold her, I took her in my arms and held her through what she called in Romanian "a trip to hell". Ioan also got sick, only once, then fell asleep. The rest of us was fine. After arriving in Puerto Villamil we found a nice hotel and visited a small place with flamingos. So far so good. We got to the end of the road, or one of the ends of the world and we made it in less than 34 hours.
- Day 3 - Chasing a sea turtle
- Day 4 - Riding a wild horse
We started to walk toward the Volcano Chico, a beautiful, martian landscape with cacti. We were lucky to have clear skies - we saw all the other volcanos on Isabela, probably saw the Fernandina Island and saw a couple of other islands. It was tempting to want to go further, more and more and see more. But we stopped after a while and started climbing back toward our horses. We had our picnic under a magnificent tree and the guide was still behind with a couple of the people. When he finally came, two young ladies asked permission to take off to go ahead and start walking back. It was very tempting to me and in a couple of moments I decided to walk back too. For three reasons, first because I really wanted the exercise, second, because I was afraid to ride back on my wild horse, especially going downhill it was hard to control it, and third, because I was told to let the kids have fun and trust them.
After we got back to the hotel, the girls wanted to take a shower and just stay in the room so we took Ioan by the ocean. A different notion of a deserted beach, there were some houses in the background but it was just us and a huge iguana, she left, a small one came, we chased some crabs between some lava rocks and Ileana and Ioan played with the waves for a few minutes. Just the second day of vacation. It's not real...
- Day 5 - Stealing my money
The second boat ride was better, it was early in the morning, the boat was better, the sea was calmer. We arrived without problem at Cactuspad, our residence for five nights in Santa Cruz. We left the kids home and walked in the town to see what's available for the next few days. We inquired at Moonrise travel, Yvonne found two short cruises, we were not even sure we want something like that, but the price and the opportunity was too good to pass. In short we spent a few hours reviewing our choices, including more than an hour in her office, and after spending $3925 we got a cruise for 4 days that will visit Floreana and Española and leave us on San Cristobal, plus two day trips for Thursday and Friday. We will then have three nights on Cristobal and return to Santa Cruz for the night before our departure. We got home and we had a little ceremony, giving each of the children one of the receipts, Ioan received the receipt for the cruise, the big ticket, it will start on his birthday. Then we told them that we are out of money and it will be pasta for breakfast, lunch and dinner. Instead of protests we got cheers!
It turned out that there was only one other couple that went in this tunnel this year. Then we visited the Tunnel del amor, the touristic one that even had some electrical light. We loved it, the kids had fun, we would recommend it to anybody. The ticket cost was $10 for the five of us. When we got out the rain stopped and after lunch we went to the Darwin Center and the local tiny beach.
The kids spent an hour in the water playing with each other. After a while we rented a kayak for a little exploration in search of "tortugas y tintoretas", sea turtles and hammerhead sharks. We didn't find any, Ileana stayed behind and saw a turtle in the water, but we had a great kayak trip anyhow. First time kayaking in the Pacific Ocean. On the return trip the kids snorkeled for a bit and Ioan filmed "thousands" of fish. We came back after 4 pm, a perfect day at a perfect beach. The only negative is that I will never ever find a better beach. It will be hard not to compare with Tortuga Bay, somewhere in the Galapagos...
It was frustrating at some point to see Ileana several steps ahead, looking bored and disinterested. I had a talk with her and she explained first that it was boring and then that she doesn't like to manifest her emotions. How frustrating for a father to work so hard to arrange a trip to Galapagos and then to be told that "it's boring". I really didn't find my sense of humor, especially with the prospect of a longer trip coming up. We had another brief conversation before dinner and she clarified that knowing herself, she was afraid to let her emotions out of check because she might have lost her control and might have stepped out of the trail or might have made sounds that would have scared the birds. So she was so excited that she had to act bored in order not to lose it. And I only found out at the end of the day...
The afternoon was also frustrating because the second part of the trip involved a snorkeling session, but they didn't have decent equipment and the water was cold. Funny though, when all was said and done it looked like another good day. Ileana had a great time all along and the kids too.
The second part of the day was another snorkel, on the right beach, much better equipment and the wind went down. The water was cold at the beginning, but soon we warmed up. We had a blast. All of us saw a colony of brightly colored fish, a penguin, several sea lions. Ileana and then her mother filmed a lot under water. We had a good lunch and then another 4 hours until we got home. We all slept on the boat, I walk up from my nap asking something really stupid, like "Do I have to sleep ever again?"
Ver Galapagos Galaxy 2011 - 4 Days Itinerary en un mapa más grande
The cruise was for 16 people, but we were only 12. The guide, born and raised on San Cristobal, was Roberto. There were another 9 cruise members, including the barman and waiter, Angel. The passengers were three young men from New York City, four people from Austria and us. Unfortunately despite the luxury and the comfort a cruise is not for us. I hate the system of tips, I find it appalling that after charging $400 per night they recommend a tip of $10-15 for the crew and a similar separate one for the guide. This is per person per day, so the total for me to pay would be between 200 and 300 times two. They recommend the level of tips based on the satisfaction with service. I didn't care that it was cold and we didn't have hot water in the shower. Even at the bargain price of $3000 instead of the regular price of $8000, I found it very hard to justify the expense and I couldn't fully enjoy the experience. I decided from the beginning that the tip would be $100, it is still a lot of money in my mind. My family was able to disregard these aspects and fully enjoy the cruise, the attention from the crew and luxurious meals. I would highly recommend Galaxy to anybody, just don't carry with you a family of five. We really liked spending the last night talking more with Roberto and then with Harald and Franz, the two austrians who were spending a two week vacation climbing three peaks in Ecuador, plus Galapagos, Peru (Cuzco, Machu Picchu and Puno) and Bolivia (Isla del Sol and La Paz). Talk about fast travel. The girls liked to talk with the people on the cruise, I think especially with Franz. My daughter Ileana was impressed with his record 70 countries visited and she was sure that he travelled around the world. He actually did, he told us about his three-week trip from Vienna to Tokyo, Hawaii, LA, Houston, Vienna. Maria was a bit frustrated because she couldn't talk about our future plans for travel. I told her she could, but it was too late already.
- Day 6 - Toward the Center of the Earth
 |
| Gallardo's Tunnels |
- Day 7 - A Perfect Beach
The kids spent an hour in the water playing with each other. After a while we rented a kayak for a little exploration in search of "tortugas y tintoretas", sea turtles and hammerhead sharks. We didn't find any, Ileana stayed behind and saw a turtle in the water, but we had a great kayak trip anyhow. First time kayaking in the Pacific Ocean. On the return trip the kids snorkeled for a bit and Ioan filmed "thousands" of fish. We came back after 4 pm, a perfect day at a perfect beach. The only negative is that I will never ever find a better beach. It will be hard not to compare with Tortuga Bay, somewhere in the Galapagos...
- Day 8 - North Seymour
The afternoon was also frustrating because the second part of the trip involved a snorkeling session, but they didn't have decent equipment and the water was cold. Funny though, when all was said and done it looked like another good day. Ileana had a great time all along and the kids too.
- Day 9 - Bartolomé
- Day 10 -13 - Galaxy
Ver Galapagos Galaxy 2011 - 4 Days Itinerary en un mapa más grande
The cruise was for 16 people, but we were only 12. The guide, born and raised on San Cristobal, was Roberto. There were another 9 cruise members, including the barman and waiter, Angel. The passengers were three young men from New York City, four people from Austria and us. Unfortunately despite the luxury and the comfort a cruise is not for us. I hate the system of tips, I find it appalling that after charging $400 per night they recommend a tip of $10-15 for the crew and a similar separate one for the guide. This is per person per day, so the total for me to pay would be between 200 and 300 times two. They recommend the level of tips based on the satisfaction with service. I didn't care that it was cold and we didn't have hot water in the shower. Even at the bargain price of $3000 instead of the regular price of $8000, I found it very hard to justify the expense and I couldn't fully enjoy the experience. I decided from the beginning that the tip would be $100, it is still a lot of money in my mind. My family was able to disregard these aspects and fully enjoy the cruise, the attention from the crew and luxurious meals. I would highly recommend Galaxy to anybody, just don't carry with you a family of five. We really liked spending the last night talking more with Roberto and then with Harald and Franz, the two austrians who were spending a two week vacation climbing three peaks in Ecuador, plus Galapagos, Peru (Cuzco, Machu Picchu and Puno) and Bolivia (Isla del Sol and La Paz). Talk about fast travel. The girls liked to talk with the people on the cruise, I think especially with Franz. My daughter Ileana was impressed with his record 70 countries visited and she was sure that he travelled around the world. He actually did, he told us about his three-week trip from Vienna to Tokyo, Hawaii, LA, Houston, Vienna. Maria was a bit frustrated because she couldn't talk about our future plans for travel. I told her she could, but it was too late already.
- Day 13-15 - San Cristobal
The taxi driver, Xaviere, came back for us and he offered to take us to a trip on the highlands. When we left next day in the morning, Ileana Ruxandra already has made her mind that this was to be the last excursion. The last two days of vacation will be just vacation...
It was a four hour day trip with a few nice objectives along the way, El Lagoon, the only fresh permanent water in the Galapagos, the tortoise breeding center and Punto Chino, another amazing deserted beach at the end of the road.
Not too many people encountered, but when we were circling the lagoon, a guy, Cristian, asked where are we from. He thought he heard us speaking Romanian, his wife was Romanian, they were living for two years in the islands. We met Madalina at a local tourist agency. It was nice to speak Romanian, and we used her the next day to rent snorkeling material. In the afternoon the kids didn't want to leave the room so we (the parents) left by ourselves and spent a couple of hours alone on the Love Beach waiting for and watching a great sunset.
 |
| Punto Chino, San Cristobal |
Thursday was the second day in a row with clear sunny skies but Ileana and the girls didn't want to do anything. After a couple of hours Ioan and I decided to go snorkeling and we had a great afternoon together, swimming with a couple of sea lions and sea turtles. A quiet evening and preparing the luggage for early departure tomorrow.
- Day 16 - Puerto Ayora
We had a plan: eat at two recommended restaurants and go again to the perfect beach!
On the beach, the kids are playing in the water and we start talking about our current vacation and about the trip around the world. To make a long story short, Ileana informs me that she doesn't really want to go to South America during our trip. It makes sense, we are in South America, we love the culture, the people and the things we want to see and we know for sure that we are coming back! During the following minutes, hours and days I repeat to myself a million times that we are not going to South America and it's OK. After a while I start to believe it...At night the girls stayed home by themselves to finish the food and do their things and the boys took mom out to dinner!
- Day 17 - Coming back
The 5 hour ride back home in the middle of the night was OK. Ileana drove a bit, I slept and when she pulled over I told her to be careful at the sea lion in the middle of the parking lot. My mistake, it was a puddle. Then I start driving and at one point there was a lizard on my wiper blade. Thankfully we were all in our beds by 4 am and I don't remember after that...
Thursday, December 9, 2010
Galapagos
Momeala a funcționat: suntem prinși, fără nici o putință de scăpare!
Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.
Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.
Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.
Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.
Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.
Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.
Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.
În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.
În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.
Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.
Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.
Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.
Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.
Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.
Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?
Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.
Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.
Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.
Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.
Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.
Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.
Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.
În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.
În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.
Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.
Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.
Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.
Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.
Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.
Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?
Subscribe to:
Comments (Atom)