I woke up last night with a terrible nightmare: I already bought the first two tickets of our RTW trip, I spent almost $7000 and I got tickets to a J....-j.... place somewhere in a colony of Brazil and from there to Surinam. We already decided to skip South America for this trip and this had been hard to accept. I had to justify it somehow, but this became easy when we realized that these places were on a different continent that was somehow hidden from the others (that's why we missed it the first time). There was a major issue getting from the hidden continent to the not hidden ones but at least it wasn't my fault. Having resolved this I felt a bit better but then I came to the worst part of the nightmare when I realized that I spent all the money for these places without having read about them and without knowing the weather! Eventually I woke up, I was relieved to realize we don't yet have the tickets. We are on vacation in Romania spending Christmas and New Year, we are letting families and friends know about our plans and making our secret plans public.
So far so good, people take the news pretty well, there is no secret that it is kind of crazy, especially for the life in Romania. We told my parents, Ileana's mother and sister, other people that are close to us. Some cheered, some got scared, obviously scared, but most people took the news very lightly and polite and moved the conversation to more pressing matters (like the daily life issues).
I am writing a draft letter to Airtreks trying to summarize our plans and our questions so far. We are now 301 days away from the planned departure and we could even buy tickets if we want to! This is something I played with last night and this would fully explain my nightmare. If this is what it takes, I'll take it...
Monday, December 27, 2010
Saturday, December 11, 2010
Galápagos
This is a short summary of our trip in the Galapagos:
Then we chose a taxi for $20, the guy was the first one surprised of how little baggage we have. It was a good decision because we talked a bit, learned about him and his family. Giovanni was nice enough to let us visit Los Gemellos for a few minutes and dropped us in front of the agency with the boat tickets. They all did what they said but for us it was a long confusion and incertitude. Finally we were on the boat with the help of a nice guy from Peru. Ileana came to lean on her mother, she wasn't able to hold her, I took her in my arms and held her through what she called in Romanian "a trip to hell". Ioan also got sick, only once, then fell asleep. The rest of us was fine. After arriving in Puerto Villamil we found a nice hotel and visited a small place with flamingos. So far so good. We got to the end of the road, or one of the ends of the world and we made it in less than 34 hours.
Sunday we planned a visit to the Volcano Sierra Negra. We asked if we could get horses for the kids, we were first told that nobody knows, probably not. A few hours later we were told that this day is horses only and we will have to take a horse. After a 30 minute drive up the volcano we pass some shekel and a group of horses surrounds the car neighing and jumping with excitement. These were our horses and I was the third one assigned to one, a big and dark one. I had to jump on it and before I knew it I was down in the dust. Ileana explained later that it was a technical problem, not my fault and it would have happened to anyone. We had to go a bit over one hour up the mountain to reach one of the largest calderas in the world and the trip by horse was pretty good. I ended up in a group by myself, three people ahead, then me then Ileana and Maria followed by the local cowboy and then a few minutes behind were the other kids and the rest of the group. Unfortunately after a while I became uncomfortable, I wanted to know how the kids were so I waited for Ileana and Maria and let them pass to end up with the cowboy behind me shushing my horse to hurry up. And my horse would hurry up trying to pass Ileana or Maria, but their horses wouldn't want it, and Maria didn't want to let me go ahead again. And Ileana wouldn't understand why I wanted to know how the kids were and why I hated so much being pushed from behind by the cowboy. Eventually we made it to the top, saw the caldera and started riding around it, after a while we reached the northern part of it, left the horses behind and walked by the rim. A couple minutes later Ileana and Ioan arrived with a triumphant yell. They were fine and had fun all the time.
- Day 1-2 - Just travel
Then we chose a taxi for $20, the guy was the first one surprised of how little baggage we have. It was a good decision because we talked a bit, learned about him and his family. Giovanni was nice enough to let us visit Los Gemellos for a few minutes and dropped us in front of the agency with the boat tickets. They all did what they said but for us it was a long confusion and incertitude. Finally we were on the boat with the help of a nice guy from Peru. Ileana came to lean on her mother, she wasn't able to hold her, I took her in my arms and held her through what she called in Romanian "a trip to hell". Ioan also got sick, only once, then fell asleep. The rest of us was fine. After arriving in Puerto Villamil we found a nice hotel and visited a small place with flamingos. So far so good. We got to the end of the road, or one of the ends of the world and we made it in less than 34 hours.
- Day 3 - Chasing a sea turtle
- Day 4 - Riding a wild horse
We started to walk toward the Volcano Chico, a beautiful, martian landscape with cacti. We were lucky to have clear skies - we saw all the other volcanos on Isabela, probably saw the Fernandina Island and saw a couple of other islands. It was tempting to want to go further, more and more and see more. But we stopped after a while and started climbing back toward our horses. We had our picnic under a magnificent tree and the guide was still behind with a couple of the people. When he finally came, two young ladies asked permission to take off to go ahead and start walking back. It was very tempting to me and in a couple of moments I decided to walk back too. For three reasons, first because I really wanted the exercise, second, because I was afraid to ride back on my wild horse, especially going downhill it was hard to control it, and third, because I was told to let the kids have fun and trust them.
After we got back to the hotel, the girls wanted to take a shower and just stay in the room so we took Ioan by the ocean. A different notion of a deserted beach, there were some houses in the background but it was just us and a huge iguana, she left, a small one came, we chased some crabs between some lava rocks and Ileana and Ioan played with the waves for a few minutes. Just the second day of vacation. It's not real...
- Day 5 - Stealing my money
The second boat ride was better, it was early in the morning, the boat was better, the sea was calmer. We arrived without problem at Cactuspad, our residence for five nights in Santa Cruz. We left the kids home and walked in the town to see what's available for the next few days. We inquired at Moonrise travel, Yvonne found two short cruises, we were not even sure we want something like that, but the price and the opportunity was too good to pass. In short we spent a few hours reviewing our choices, including more than an hour in her office, and after spending $3925 we got a cruise for 4 days that will visit Floreana and Española and leave us on San Cristobal, plus two day trips for Thursday and Friday. We will then have three nights on Cristobal and return to Santa Cruz for the night before our departure. We got home and we had a little ceremony, giving each of the children one of the receipts, Ioan received the receipt for the cruise, the big ticket, it will start on his birthday. Then we told them that we are out of money and it will be pasta for breakfast, lunch and dinner. Instead of protests we got cheers!
It turned out that there was only one other couple that went in this tunnel this year. Then we visited the Tunnel del amor, the touristic one that even had some electrical light. We loved it, the kids had fun, we would recommend it to anybody. The ticket cost was $10 for the five of us. When we got out the rain stopped and after lunch we went to the Darwin Center and the local tiny beach.
The kids spent an hour in the water playing with each other. After a while we rented a kayak for a little exploration in search of "tortugas y tintoretas", sea turtles and hammerhead sharks. We didn't find any, Ileana stayed behind and saw a turtle in the water, but we had a great kayak trip anyhow. First time kayaking in the Pacific Ocean. On the return trip the kids snorkeled for a bit and Ioan filmed "thousands" of fish. We came back after 4 pm, a perfect day at a perfect beach. The only negative is that I will never ever find a better beach. It will be hard not to compare with Tortuga Bay, somewhere in the Galapagos...
It was frustrating at some point to see Ileana several steps ahead, looking bored and disinterested. I had a talk with her and she explained first that it was boring and then that she doesn't like to manifest her emotions. How frustrating for a father to work so hard to arrange a trip to Galapagos and then to be told that "it's boring". I really didn't find my sense of humor, especially with the prospect of a longer trip coming up. We had another brief conversation before dinner and she clarified that knowing herself, she was afraid to let her emotions out of check because she might have lost her control and might have stepped out of the trail or might have made sounds that would have scared the birds. So she was so excited that she had to act bored in order not to lose it. And I only found out at the end of the day...
The afternoon was also frustrating because the second part of the trip involved a snorkeling session, but they didn't have decent equipment and the water was cold. Funny though, when all was said and done it looked like another good day. Ileana had a great time all along and the kids too.
The second part of the day was another snorkel, on the right beach, much better equipment and the wind went down. The water was cold at the beginning, but soon we warmed up. We had a blast. All of us saw a colony of brightly colored fish, a penguin, several sea lions. Ileana and then her mother filmed a lot under water. We had a good lunch and then another 4 hours until we got home. We all slept on the boat, I walk up from my nap asking something really stupid, like "Do I have to sleep ever again?"
Ver Galapagos Galaxy 2011 - 4 Days Itinerary en un mapa más grande
The cruise was for 16 people, but we were only 12. The guide, born and raised on San Cristobal, was Roberto. There were another 9 cruise members, including the barman and waiter, Angel. The passengers were three young men from New York City, four people from Austria and us. Unfortunately despite the luxury and the comfort a cruise is not for us. I hate the system of tips, I find it appalling that after charging $400 per night they recommend a tip of $10-15 for the crew and a similar separate one for the guide. This is per person per day, so the total for me to pay would be between 200 and 300 times two. They recommend the level of tips based on the satisfaction with service. I didn't care that it was cold and we didn't have hot water in the shower. Even at the bargain price of $3000 instead of the regular price of $8000, I found it very hard to justify the expense and I couldn't fully enjoy the experience. I decided from the beginning that the tip would be $100, it is still a lot of money in my mind. My family was able to disregard these aspects and fully enjoy the cruise, the attention from the crew and luxurious meals. I would highly recommend Galaxy to anybody, just don't carry with you a family of five. We really liked spending the last night talking more with Roberto and then with Harald and Franz, the two austrians who were spending a two week vacation climbing three peaks in Ecuador, plus Galapagos, Peru (Cuzco, Machu Picchu and Puno) and Bolivia (Isla del Sol and La Paz). Talk about fast travel. The girls liked to talk with the people on the cruise, I think especially with Franz. My daughter Ileana was impressed with his record 70 countries visited and she was sure that he travelled around the world. He actually did, he told us about his three-week trip from Vienna to Tokyo, Hawaii, LA, Houston, Vienna. Maria was a bit frustrated because she couldn't talk about our future plans for travel. I told her she could, but it was too late already.
- Day 6 - Toward the Center of the Earth
 |
| Gallardo's Tunnels |
- Day 7 - A Perfect Beach
The kids spent an hour in the water playing with each other. After a while we rented a kayak for a little exploration in search of "tortugas y tintoretas", sea turtles and hammerhead sharks. We didn't find any, Ileana stayed behind and saw a turtle in the water, but we had a great kayak trip anyhow. First time kayaking in the Pacific Ocean. On the return trip the kids snorkeled for a bit and Ioan filmed "thousands" of fish. We came back after 4 pm, a perfect day at a perfect beach. The only negative is that I will never ever find a better beach. It will be hard not to compare with Tortuga Bay, somewhere in the Galapagos...
- Day 8 - North Seymour
The afternoon was also frustrating because the second part of the trip involved a snorkeling session, but they didn't have decent equipment and the water was cold. Funny though, when all was said and done it looked like another good day. Ileana had a great time all along and the kids too.
- Day 9 - Bartolomé
- Day 10 -13 - Galaxy
Ver Galapagos Galaxy 2011 - 4 Days Itinerary en un mapa más grande
The cruise was for 16 people, but we were only 12. The guide, born and raised on San Cristobal, was Roberto. There were another 9 cruise members, including the barman and waiter, Angel. The passengers were three young men from New York City, four people from Austria and us. Unfortunately despite the luxury and the comfort a cruise is not for us. I hate the system of tips, I find it appalling that after charging $400 per night they recommend a tip of $10-15 for the crew and a similar separate one for the guide. This is per person per day, so the total for me to pay would be between 200 and 300 times two. They recommend the level of tips based on the satisfaction with service. I didn't care that it was cold and we didn't have hot water in the shower. Even at the bargain price of $3000 instead of the regular price of $8000, I found it very hard to justify the expense and I couldn't fully enjoy the experience. I decided from the beginning that the tip would be $100, it is still a lot of money in my mind. My family was able to disregard these aspects and fully enjoy the cruise, the attention from the crew and luxurious meals. I would highly recommend Galaxy to anybody, just don't carry with you a family of five. We really liked spending the last night talking more with Roberto and then with Harald and Franz, the two austrians who were spending a two week vacation climbing three peaks in Ecuador, plus Galapagos, Peru (Cuzco, Machu Picchu and Puno) and Bolivia (Isla del Sol and La Paz). Talk about fast travel. The girls liked to talk with the people on the cruise, I think especially with Franz. My daughter Ileana was impressed with his record 70 countries visited and she was sure that he travelled around the world. He actually did, he told us about his three-week trip from Vienna to Tokyo, Hawaii, LA, Houston, Vienna. Maria was a bit frustrated because she couldn't talk about our future plans for travel. I told her she could, but it was too late already.
- Day 13-15 - San Cristobal
The taxi driver, Xaviere, came back for us and he offered to take us to a trip on the highlands. When we left next day in the morning, Ileana Ruxandra already has made her mind that this was to be the last excursion. The last two days of vacation will be just vacation...
It was a four hour day trip with a few nice objectives along the way, El Lagoon, the only fresh permanent water in the Galapagos, the tortoise breeding center and Punto Chino, another amazing deserted beach at the end of the road.
Not too many people encountered, but when we were circling the lagoon, a guy, Cristian, asked where are we from. He thought he heard us speaking Romanian, his wife was Romanian, they were living for two years in the islands. We met Madalina at a local tourist agency. It was nice to speak Romanian, and we used her the next day to rent snorkeling material. In the afternoon the kids didn't want to leave the room so we (the parents) left by ourselves and spent a couple of hours alone on the Love Beach waiting for and watching a great sunset.
 |
| Punto Chino, San Cristobal |
Thursday was the second day in a row with clear sunny skies but Ileana and the girls didn't want to do anything. After a couple of hours Ioan and I decided to go snorkeling and we had a great afternoon together, swimming with a couple of sea lions and sea turtles. A quiet evening and preparing the luggage for early departure tomorrow.
- Day 16 - Puerto Ayora
We had a plan: eat at two recommended restaurants and go again to the perfect beach!
On the beach, the kids are playing in the water and we start talking about our current vacation and about the trip around the world. To make a long story short, Ileana informs me that she doesn't really want to go to South America during our trip. It makes sense, we are in South America, we love the culture, the people and the things we want to see and we know for sure that we are coming back! During the following minutes, hours and days I repeat to myself a million times that we are not going to South America and it's OK. After a while I start to believe it...At night the girls stayed home by themselves to finish the food and do their things and the boys took mom out to dinner!
- Day 17 - Coming back
The 5 hour ride back home in the middle of the night was OK. Ileana drove a bit, I slept and when she pulled over I told her to be careful at the sea lion in the middle of the parking lot. My mistake, it was a puddle. Then I start driving and at one point there was a lizard on my wiper blade. Thankfully we were all in our beds by 4 am and I don't remember after that...
Thursday, December 9, 2010
Galapagos
Momeala a funcționat: suntem prinși, fără nici o putință de scăpare!
Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.
Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.
Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.
Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.
Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.
Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.
Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.
În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.
În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.
Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.
Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.
Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.
Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.
Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.
Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?
Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.
Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.
Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.
Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.
Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.
Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.
Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.
În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.
În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.
Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.
Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.
Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.
Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.
Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.
Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?
Wednesday, November 3, 2010
Another update
Getting ready for Galapagos. Emma is coming to Romania. Maria is taking the SAT. We spent $500 on swimming suits. Next week my old highschool friends are meeting in a restaurant in Bucharest and I cannot go because I will be in Puerto Villamil. Nobody knows and nobody asked and nobody cares where is that. It is at one of the ends of the world...
We spent a lot of money buying various things, a new videocamera, battery and memory sticks, headlamps, special towel, special sleeping bags, ear plugs, medicines and sunscreen. Then Ileana saw a book in the library and reading something there I found Coolibar, special clothing for being in the sun. And yesterday we got our $500 swimming suits. We didn't take it out of the house (we have freezing temperatures here now) but it was so cool to try it and we had one of those moments "How could we live without it until now?" There are three pieces each, long sleeves, long legs and a hat, but they are rated UPF 50+ sun protection, we are going to use it in Galapagos and in Australia and in Bali.
Maria is a bit stressed out with the SAT this week but she did a fantastic job preparing for it and she's going to do very well. She even sacrificed some of her time for Nanowrimo! Then Emma visited us last weekend, we talked about her life and her plans for travel, she's saving money for her Turkey trip and maybe also for Romania, she had no idea when she might go and how much she'll need. After spending a few minutes on the internet she had some clear plan and information and four days later she had a plane ticket. She is going to take the train from Istanbul to Bucharest and join us for Christmas. Today I asked jokingly if I should go and pick her up in Istanbul and Maria immediately wanted to come. A moment later she asked herself surprised: "When did I start to get excited about travel?" And we didn't even start yet.
We learned a lot about Galapagos and probably we are going to do very little and try to be very frugal. Land accommodations and day trips. We are saving for the big trip and cannot afford to blow our money on cruises or scuba diving. We booked a house for 5 nights but we don't have the first few days or the last week and we will leave it open for when we get there. We will get to the port, get on the available boat and find out then on what island we'll go first. We might go West to Isabella or go East to San Cristobal. And then when we land we'll look for a place to stay and stuff to do. How crazy is that?
We spent a lot of money buying various things, a new videocamera, battery and memory sticks, headlamps, special towel, special sleeping bags, ear plugs, medicines and sunscreen. Then Ileana saw a book in the library and reading something there I found Coolibar, special clothing for being in the sun. And yesterday we got our $500 swimming suits. We didn't take it out of the house (we have freezing temperatures here now) but it was so cool to try it and we had one of those moments "How could we live without it until now?" There are three pieces each, long sleeves, long legs and a hat, but they are rated UPF 50+ sun protection, we are going to use it in Galapagos and in Australia and in Bali.
Maria is a bit stressed out with the SAT this week but she did a fantastic job preparing for it and she's going to do very well. She even sacrificed some of her time for Nanowrimo! Then Emma visited us last weekend, we talked about her life and her plans for travel, she's saving money for her Turkey trip and maybe also for Romania, she had no idea when she might go and how much she'll need. After spending a few minutes on the internet she had some clear plan and information and four days later she had a plane ticket. She is going to take the train from Istanbul to Bucharest and join us for Christmas. Today I asked jokingly if I should go and pick her up in Istanbul and Maria immediately wanted to come. A moment later she asked herself surprised: "When did I start to get excited about travel?" And we didn't even start yet.
We learned a lot about Galapagos and probably we are going to do very little and try to be very frugal. Land accommodations and day trips. We are saving for the big trip and cannot afford to blow our money on cruises or scuba diving. We booked a house for 5 nights but we don't have the first few days or the last week and we will leave it open for when we get there. We will get to the port, get on the available boat and find out then on what island we'll go first. We might go West to Isabella or go East to San Cristobal. And then when we land we'll look for a place to stay and stuff to do. How crazy is that?
Sunday, September 26, 2010
Întrebări
Aseară ne-am uitat la "A Map for Saturday" un documentar făcut de un tip care a mers în jurul lumii (pentru el) și a intervievat pe cei cu care s-a întalnit, care si ei mergeau in jurul lumii, despre ce inseamna pentru ei sa treci printr-o astfel de experienta. Foarte bine facut documentarul (autorul lucrase in televiziune ca producator de emisiuni sportive). Ne-a spus despre faptul că s-a hotărât să plece, despre reacțiile celor cărora le-a comunicat decizia (variind de la șoc la încurajare), despre euforia care te cuprinde când îți începi călătoria, de senzația de sâmbătă permanentă, de relațiile pe care le faci, la început te legi foarte tare, apoi pe măsură ce înaintezi în timp, te bucuri de relație în prezent, apoi realizezi ca viața fiecăruia a mers mai departe și comunicarea devine superficială; de locurile și civilizațiile pe care le întâlnești, de curiozitate, de oameni, de progresele pe care le faci în a te descurca în această viață de nomad, de zidul de care te lovești, când cea mai frumoasă cascadă ți se pare obișnuită, pentru că ai mai văzut încă douăzeci, și cumva toate ți-au ajuns, de siguranța și sentimentul deosebit pe care îl ai când depășești zidul, de faptul că nu vrei să te mai întorci acasă și totuși o faci, te bucuri că ești acasă si ești trist, pentru că deși te întreabă cum a fost, nu sunt interesați de răspuns, pentru că n-ai cu cine să împarți experiența prin care ai trecut. O vreme continui să comunici cu cei pe care i-ai cunoscut in călătorie, apoi din ce în ce mai puțin, pentru că ești din nou preocupat de o viață sedentară și un serviciu cu program regulat.
Ne-a prezentat și faptul că nu avea un răspuns potrivit pe care să-l dea celor care câștigă aproximativ 300$ pe an cum a renunțat la un serviciu de zeci de mii de dolari pe an doar ca să se dea prin lume. Și imediat mi-am pus întrebarea: eu ce aș răspunde?...
Motivul inițial să fim împreună cu copiii, acum avem timpul, suntem sănătoși și cred că aș putea să mai lungesc lista. Dar pe măsură ce ne apropiem și mă gândesc cum voi face față, găsesc răspunsurile personale. Plec ca să învăț despre lume, dar de fapt ca să mă cunosc pe mine și ca un exercițiu de creștinism.
Viața mea de zi cu zi este protejată. Am un program pe care mi-l fac singură, sunt propriul meu șef. Am mai multe tichii: de soție, de mamă, de profesoara a propriilor copii, de bucătăreasă, de studentă (învăț chineza în vederea acestei călătorii și corespondez în italiană doar pentru a face efortul de a mă exprima într-o limbă străină)și de directoare la școala de duminică (tichie proaspăt achiziționată în această săptămână). Contactul meu cu oamenii este limitat și dacă ceva nu-mi convine, am timp să întorc pe toate părțile evenimentul, până fac pace cu el, dar nu înseamnă că am ajuns la concluzia corectă. Vezi lumea așa cum ești! Eu vreau să ajung să o percep așa cum este, fără prejudecăți, făra așteptări, să iau ceea ce este în prezent, să dau ceea ce am pe loc, un zâmbet, o mână de ajutor, un sfat bun, să mă bucur de toate ca și cum ar fi ale mele, știind tot timpul că nimic nu-mi aparține. Vreau să fiu mai bună, să nu mai judec lumea și pe ceilalți după măsura mea, să învăț să ascult, să mă interesez de alte persoane, să văd din punctul lor de vedere, să nu mai fiu egoistă. E cam greu să fac toate astea când stau acasă și mă ocup doar de familie.
Am luat hotărârea că vom avea doar bagajul de cabină. Asta înseamnă un total de 3 schimburi de haine, inclusiv cele groase si de ploaie! Lucrurile de toaleta vor fi doar în bagajele adulților, pentru situația în care vom dormi pe sexe (trusa de toaletă este încă în procesul de proiectare: vreau să fie ușoară și să conțină toate lucrurile de care ai nevoie când te duci să te speli, va fi special pentru familia noastră)
M-am gândit ce am putea să luăm cu noi să oferim celor care ne oferă ospitalitate. La ce ar putea folosi cineva o monedă de 50 centi cu chipul lui Kennedy pe ea sau o vedere cu New York? Sau cum poți să ajuți pe cineva care te-a impresionat cu povestea lui?
Nu am răspunsurile la aceste întrebări, dar sper să le aflu. Sper ca în drumurile noastre să ne întâlnim cu acele situații în care să fim buni, să vedem și din punctul celuilalt de vedere.
Motivul inițial să fim împreună cu copiii, acum avem timpul, suntem sănătoși și cred că aș putea să mai lungesc lista. Dar pe măsură ce ne apropiem și mă gândesc cum voi face față, găsesc răspunsurile personale. Plec ca să învăț despre lume, dar de fapt ca să mă cunosc pe mine și ca un exercițiu de creștinism.
Viața mea de zi cu zi este protejată. Am un program pe care mi-l fac singură, sunt propriul meu șef. Am mai multe tichii: de soție, de mamă, de profesoara a propriilor copii, de bucătăreasă, de studentă (învăț chineza în vederea acestei călătorii și corespondez în italiană doar pentru a face efortul de a mă exprima într-o limbă străină)și de directoare la școala de duminică (tichie proaspăt achiziționată în această săptămână). Contactul meu cu oamenii este limitat și dacă ceva nu-mi convine, am timp să întorc pe toate părțile evenimentul, până fac pace cu el, dar nu înseamnă că am ajuns la concluzia corectă. Vezi lumea așa cum ești! Eu vreau să ajung să o percep așa cum este, fără prejudecăți, făra așteptări, să iau ceea ce este în prezent, să dau ceea ce am pe loc, un zâmbet, o mână de ajutor, un sfat bun, să mă bucur de toate ca și cum ar fi ale mele, știind tot timpul că nimic nu-mi aparține. Vreau să fiu mai bună, să nu mai judec lumea și pe ceilalți după măsura mea, să învăț să ascult, să mă interesez de alte persoane, să văd din punctul lor de vedere, să nu mai fiu egoistă. E cam greu să fac toate astea când stau acasă și mă ocup doar de familie.
Am luat hotărârea că vom avea doar bagajul de cabină. Asta înseamnă un total de 3 schimburi de haine, inclusiv cele groase si de ploaie! Lucrurile de toaleta vor fi doar în bagajele adulților, pentru situația în care vom dormi pe sexe (trusa de toaletă este încă în procesul de proiectare: vreau să fie ușoară și să conțină toate lucrurile de care ai nevoie când te duci să te speli, va fi special pentru familia noastră)
M-am gândit ce am putea să luăm cu noi să oferim celor care ne oferă ospitalitate. La ce ar putea folosi cineva o monedă de 50 centi cu chipul lui Kennedy pe ea sau o vedere cu New York? Sau cum poți să ajuți pe cineva care te-a impresionat cu povestea lui?
Nu am răspunsurile la aceste întrebări, dar sper să le aflu. Sper ca în drumurile noastre să ne întâlnim cu acele situații în care să fim buni, să vedem și din punctul celuilalt de vedere.
Sunday, September 19, 2010
Shakira and us in Montreal
We are in Montreal on a 4-5 day vacation. Staying in a hotel on Rue St. Denis, I am typing this as Ileana, Ioan and Maria are playing a cards game. We left home yesterday morning and made it here 10 hours later after a pleasant drive, a couple of stops and one hour in traffic for the last 20 km. We wanted to come here for some time but never had the chance. Several things happened. Shakira announced her first concert of the new world tour. Ileana and the kids only cared about their two-week camp, initially they didn't see a need for another vacation. Then they had the camp and came back exhausted and begging for a trip. I used their time away to work more and I needed a break. We didn't buy tickets for the concert at the beginning, even thought of not buying at all, or just trying to get one at the door at the last moment. Anyhow, they had a good deal online and we got cheap tickets.
So here we are in Montreal, the concert last night was fantastic. We stayed up on the 6th floor but we saw the scene from the side, we could guess her form on the scene and we could see two of the giant screens. We all had a good time. She is the best. A good mixture of new and old songs, the same fascinating artist and entertainer. Using our previous experience we planned to arrive at 9 or 9.30 pm for the concert scheduled to begin at 8. We started walking the streets looking for some food and ended up paying $50 at the show stands were a beer was $8 and a small slice of pizza was $5. We got in our seats a few minutes after 9, the concert started and ended up shortly thereafter. By the clock it was maybe 100 minutes but it seemed so short.
Today we walked the old city, visiting an eskimo store and a small coffee shop that had a maple syrup museum in the basement. Walking somewhere by the river and ending in the Chinese village, we bought tickets for a light show in the Notre Dame Cathedral, ate lunch at a chinese buffet and spent the last 3 hours in the hotel room. It turns out that somehow I lost 60 dollars, no idea how. A tough one to accept. But as always -it could be worse. Getting ready for church, outside is raining cats...
Friday was a wonderful day. Perfect weather, we spent the morning in the Olympic park, first in the Montreal observation tower, the biggest leaning tower in the world and then in the Botanical garden. It was late in the afternoon when we got back in the middle of the town and after looking for a few minutes for a restaurant we found the new Montreal market place. A bright new shining building but desolate and disappointing in some way. We bought baguettes and cheese (Morbiér!), pâté and ham and focaccias and had a picnic in front of the market. We spent $50, but we still have some food left. Then we went on the Mont-Royal mountain for a few minutes and some pictures and the kids saw somebody feeding raccoons. This was a first, amazing how they stood up and took their bread with their front paws, they took turns and left after a while.
So here we are in Montreal, the concert last night was fantastic. We stayed up on the 6th floor but we saw the scene from the side, we could guess her form on the scene and we could see two of the giant screens. We all had a good time. She is the best. A good mixture of new and old songs, the same fascinating artist and entertainer. Using our previous experience we planned to arrive at 9 or 9.30 pm for the concert scheduled to begin at 8. We started walking the streets looking for some food and ended up paying $50 at the show stands were a beer was $8 and a small slice of pizza was $5. We got in our seats a few minutes after 9, the concert started and ended up shortly thereafter. By the clock it was maybe 100 minutes but it seemed so short.
Today we walked the old city, visiting an eskimo store and a small coffee shop that had a maple syrup museum in the basement. Walking somewhere by the river and ending in the Chinese village, we bought tickets for a light show in the Notre Dame Cathedral, ate lunch at a chinese buffet and spent the last 3 hours in the hotel room. It turns out that somehow I lost 60 dollars, no idea how. A tough one to accept. But as always -it could be worse. Getting ready for church, outside is raining cats...
We went to the Notre Dame light show. It was easy to get there by car, we found a parking spot next to the entrance and got there with plenty of time to spare. A very good show, not much more expensive then the regular church visit and allowing a brief 15 minutes to visit at the end. Next we ate chicken in the pizza place downstairs and went to bed after another couple hours of reading.
Friday was a wonderful day. Perfect weather, we spent the morning in the Olympic park, first in the Montreal observation tower, the biggest leaning tower in the world and then in the Botanical garden. It was late in the afternoon when we got back in the middle of the town and after looking for a few minutes for a restaurant we found the new Montreal market place. A bright new shining building but desolate and disappointing in some way. We bought baguettes and cheese (Morbiér!), pâté and ham and focaccias and had a picnic in front of the market. We spent $50, but we still have some food left. Then we went on the Mont-Royal mountain for a few minutes and some pictures and the kids saw somebody feeding raccoons. This was a first, amazing how they stood up and took their bread with their front paws, they took turns and left after a while.
We returned to the hotel at 6 pm and I left with Ileana to get a stamp. In the first 5 minutes we saw ten people lying on the side walk, part of a dance performance, a couple young ladies dressed with underwear over their clothes, a guy climbing a tree on his bicycle. We ended up back home after a couple of hours and after spending $250 on RTW boots. We entered a sporting goods store, looked at coats for a while then Ileana went to the guy in the shoe department and explained that she needs some shoes to live in. "Sorry?" said the guy with a thick French accent. Ileana explained that she plans to go round the world and she needs some shoes. The first pair she tried she liked, the guy probably knew his job. He understood what we wanted, something soft but firm plus water repellant but breathable and of course nice looking for the city and sporty for the mountains in the same time. There is no such thing you might say and I would totally agree. The company that makes them seems to be well known and present throughout the world. Looking on their website I didn't see anything that I would ever buy and we couldn't find our shoes. Our shoes, of course, because we ended up getting identical models paying several times more then the most expensive pair of shoes I ever bought. Why? For a couple of reasons. We have a year until we leave but we only have so much time and spending it on finding shoes and gear is not necessarily the best use for it, we live in a small village and it takes time to get to a big specialized store. And we go to Galapagos soon so we can try them there. Funny - people come to WG from all over the world to buy shoes and coats, but we never found anything decent.
This was the last night in Canada. We gave up the initial plan of going to Quebec, too long drive for too little time. Saturday we woke up early and left by 8 toward the border. We crossed the big bridge twice to admire the empty city, got lost on the way out but finally made it. I was expecting the gas to last until back in US but it was getting a really close call. After we decided to refuel we got on a stretch of highway were they were repairing and no gas station was working. We made it to the first gas pump in US with the last drops of fuel. Before leaving Canada we finished the French cheese and all the other food, but nobody asked about food at the border.
We went to Alexandria Bay to visit the Thousand Islands region, an amazing display of water and land on the mighty St. Lawrence river. We took a good 2 1/2 hour cruise on a big 3 level boat. We stayed on the top level in the front row, by the guide and the boat captain. Our daughter Ileana was the only one of the 200 people that got soaked at some point. She got everybody's attention a few minutes later when she went to get some pink lemonade and the wind blew off the dollars in her hand. Her sister was there to help and support her. Ioan was the first child to try his hand at maneuvering the boat and getting a captain certificate. We ended the trip with the supposedly top attraction: Boldt Castle. A disappointment not because it was a ruin that they are trying to restore, but mostly because it lacked any taste and any originality. Apparently Mr. Boldt was a very rich man and he wanted the best, but he started as a dish washing boy in America and his taste was influenced by his education. Or maybe because we saw other things build in the same time like the Romanian Pelisor Castle? Anyhow, not worth even a first visit, we'll never go there again. It wasn't bad enough to spoil another beautiful day.
We got home in the early evening, it's a nice 3 hour ride to the Thousand Islands, exactly as to the Niagara Falls but in the opposite direction. After 4 days of fun and travel we feel refreshed and enlightened... And as it became usual for the two of us and for our kids, it's all done with the thought of our round the world trip somewhere on our mind. Navigating a new subway system, trying to find a parking spot or figuring out breakfast. Making the schedule or deciding where to have lunch. We're getting closer to the target and we are getting better. The kids participate full time and we learn to take and use their opinions. More to come...
Sunday, July 25, 2010
First Post!!! (Ileana's first post)
Ever since I was little, I have wanted to travel. I never really had an actual reason for this, and was quite put off when my daddy told me to invent one. So after he hounded me for my little essay for a couple months, and after I realized he wasn't going to shut up about it, I sat down and wrote it. Here it is:
WHY I WANT TO GO AROUND THE WORLD
WHY I WANT TO GO AROUND THE WORLD
I want to go around the world for a number of reasons. I haven’t yet figured out which one first made me decide to travel the world, but all in all, these are my motives
So... yeah, that's pretty much it. This is my first post!!! Yes, we're going around the world!!! Eventually.... and I just lost terribly in a game of Whist!! (just when I was getting off my losing streak...)
- I like vanilla ice cream :-)
- I was hit by a car
- My name is Ileana Dascalu
- I was born that way
- I want to travel and see places
- I am secretly planting atomic bombs (just kidding)
- And I want to!
Explanations may be given.
I don’t see the connection between traveling and vanilla ice cream, but it is very important, I’m sure.
Being hit by a car made me realize that life is short and I could die any second. So with this in mind, I want to do something crazy!
What does my name have to do with this? It’s my identity, it’s who I am, and travel is part of that.
I’m pretty sure “I was born that way” is self-explanatory, as is “I want to travel and see places”.
Um... The atomic bombs were a joke, so I won’t go into that....
And, again, “I want to!” pretty much explains itself.
So, yes, I am going around the world, whether or not it’s this year, or the next, or when I’m 64, I have decided and, as Maria put it,
“Ileana is like a cat. She does what she wants, when she wants, if she wants.”
And you can’t change that.
So... yeah, that's pretty much it. This is my first post!!! Yes, we're going around the world!!! Eventually.... and I just lost terribly in a game of Whist!! (just when I was getting off my losing streak...)
Monday, July 5, 2010
The First Year
It's been a year since I started this blog. It's been a little over a year since we decided to do this. How we changed and how our life has changed. How much did the kids grow during the last few months. It is hard to describe the specifics but it is impressive. We have a goal, we are building a plan and in the same time we are still living our lives. Everybody works as hard as possible and we spend our free minutes talking, reading, learning, dreaming.
Almost every word and every action is marked by the thought of our trip. Ioan's 10th birthday in November was the last one that he spend home until his 14th. Maria's next birthday in our house will be as an adult. We will not be home for the next three Christmases. Yesterday we installed the window air conditioners and I only have to do this once until we get back. So many major and minor things. Ileana has worked so hard on her garden, but she is getting used with the idea that it might all be lost. We had our first garage sale last month and we got rid of many things with a mix of various feelings. We made $435 (after Emma got her 10%). With Emma's help, Ileana and the children did all the work and knew all along why they did it. It is July and finally summer, it is hot and hard to work. My children had 2 weeks of vacation last month and started their new school year with determination and without any complaints. Everybody else is on vacation but they will have their time "when we go".
Maria contributed her first post to this blog and was surprised: "You had this for a year and you never said a word???" She is now the third author and the third person who knows about this web site.
We are still trying to define our theme and decide on our itinerary. I kept track of some of my ideas under the itinerary/route tab. I feel that I know what I want, but it is necessary to let the other four members of my family progress at their own pace toward finding their own way. I'm sure there will be some great ideas. There are several parts to this, not just an itinerary, but a theme, a goal, a vision. I always felt attracted by the extremes of this world, I always wanted to get to Ushuaia, Invercargill, Easter Island, Alaska, Siberia, Nepal etc. I always wanted to see all the great museums of this world and all the major monuments. We could easily aim for those places, but I think other things are more important. I want to experience the variety of cultures of this world and I will be happy if in the same time I could get to the most important touristic destinations. I was impressed to discover yesterday that Ushuaia is no longer the southernmost city in the world. We can simply just get to Puerto Williams if we decide to go to Tierra del Fuego, but I'm not sure that we want it. It is something that is just starting, the process of letting go and realizing that we cannot get everywhere. Just in the last few weeks we agreed that we don't really want to go to Israel, that we would be OK without Greece and so on. I still have a hard time accepting that we might not get to Prague, Berlin or Lisbon. Not to mention Ethiopia... A few years ago I felt so happy to learn more about Vanuatu and to realize that I don't want to go there. It was a great relief to learn that there are some places were "I don't have to go". I was hoping that soon after that I will start making a long list of places where we don't have to go but sadly a few years later there is no progress and I am questioning my decision not to go to Vanuatu!
We realize that we will need to be careful not to try to do too much. Yesterday we discussed this and decided to have our Sundays off or if not possible take another day off every week. Then we will schedule several weeks of vacation during our trip, weeks when we will just stay put in one place, going to the beach or the pool and spending just a few hours visiting. I can see a week like that in Easter Island, Malta, Mauritius, or Siem Reap. Then we will take our time when we visit a big city, hopefully rent an apartment and spend at least a week in places like Buenos Aires, Rome, London, Beijing, Tokyo, Delhi.
We also made some major financial changes in our life. In the last 12 months we were able to pay $51000 of our debt. We did not save anymore for retirement or for college, but we feel comfortable about our financial decisions and we feel optimistic that we will save enough money to have a decent trip. We might not be able to save as much as we would like, but we are not giving up on that.
In summary - it's been a very interesting year, we loved every minute of it and it's just the beginning. We only have 483 days to go.
Almost every word and every action is marked by the thought of our trip. Ioan's 10th birthday in November was the last one that he spend home until his 14th. Maria's next birthday in our house will be as an adult. We will not be home for the next three Christmases. Yesterday we installed the window air conditioners and I only have to do this once until we get back. So many major and minor things. Ileana has worked so hard on her garden, but she is getting used with the idea that it might all be lost. We had our first garage sale last month and we got rid of many things with a mix of various feelings. We made $435 (after Emma got her 10%). With Emma's help, Ileana and the children did all the work and knew all along why they did it. It is July and finally summer, it is hot and hard to work. My children had 2 weeks of vacation last month and started their new school year with determination and without any complaints. Everybody else is on vacation but they will have their time "when we go".
Maria contributed her first post to this blog and was surprised: "You had this for a year and you never said a word???" She is now the third author and the third person who knows about this web site.
We are still trying to define our theme and decide on our itinerary. I kept track of some of my ideas under the itinerary/route tab. I feel that I know what I want, but it is necessary to let the other four members of my family progress at their own pace toward finding their own way. I'm sure there will be some great ideas. There are several parts to this, not just an itinerary, but a theme, a goal, a vision. I always felt attracted by the extremes of this world, I always wanted to get to Ushuaia, Invercargill, Easter Island, Alaska, Siberia, Nepal etc. I always wanted to see all the great museums of this world and all the major monuments. We could easily aim for those places, but I think other things are more important. I want to experience the variety of cultures of this world and I will be happy if in the same time I could get to the most important touristic destinations. I was impressed to discover yesterday that Ushuaia is no longer the southernmost city in the world. We can simply just get to Puerto Williams if we decide to go to Tierra del Fuego, but I'm not sure that we want it. It is something that is just starting, the process of letting go and realizing that we cannot get everywhere. Just in the last few weeks we agreed that we don't really want to go to Israel, that we would be OK without Greece and so on. I still have a hard time accepting that we might not get to Prague, Berlin or Lisbon. Not to mention Ethiopia... A few years ago I felt so happy to learn more about Vanuatu and to realize that I don't want to go there. It was a great relief to learn that there are some places were "I don't have to go". I was hoping that soon after that I will start making a long list of places where we don't have to go but sadly a few years later there is no progress and I am questioning my decision not to go to Vanuatu!
We realize that we will need to be careful not to try to do too much. Yesterday we discussed this and decided to have our Sundays off or if not possible take another day off every week. Then we will schedule several weeks of vacation during our trip, weeks when we will just stay put in one place, going to the beach or the pool and spending just a few hours visiting. I can see a week like that in Easter Island, Malta, Mauritius, or Siem Reap. Then we will take our time when we visit a big city, hopefully rent an apartment and spend at least a week in places like Buenos Aires, Rome, London, Beijing, Tokyo, Delhi.
We also made some major financial changes in our life. In the last 12 months we were able to pay $51000 of our debt. We did not save anymore for retirement or for college, but we feel comfortable about our financial decisions and we feel optimistic that we will save enough money to have a decent trip. We might not be able to save as much as we would like, but we are not giving up on that.
In summary - it's been a very interesting year, we loved every minute of it and it's just the beginning. We only have 483 days to go.
Friday, July 2, 2010
A Slice of the World
So we're going around the world and I'm supposed to write an essay about why I want to go, so that people don't tell our parents that they're crazy.
Truth be told, I can't think of a single good reason. I have lots of mediocre ones though. Who said a reason has to be 'good' anyway? This fact alone: the fact that I don't have one single reason to go around the world-- probably makes me the least willing person in the family.
But I'm stalling at this point. So here are my reasons:
I want to drive in a camper in the Australian outback.
I want to visit Christchurch; excepting for the fact that it is in New Zealand, I have no idea what it is, but Dad's mispronunciation of the place's name and subsequent surprise over the occurrence have aroused my curiosity.
I want to relax in Malta.
I want to see the Hayao Miyazaki museum in Japan, no matter what I said when Ileana first suggested it.
I want to taste Indian food.
I want to smell a Sahara.
I want to touch an ostrich or a rock in Africa.
I want to hear the silence in a temple or the noise in a Turkish market.
Looking over the list, I suppose I want to experience the world. Not just see it-- I want to smell, taste, hear, and touch it. Because just 'seeing' is what's on the front of every postcard. I want not only a postcard, but a slice of the world.
And when I've had that slice, I want to write about it. I want to share it with the people who can't have that slice firsthand. That's my reason.
Thursday, June 17, 2010
Tema
În ultimul timp am intrat pe internet încercând să găsesc alte familii care merg sau au mers sau vor merge în jurul lumii. Mihai urmărește deja câteva, dar voiam să găsesc eu, de una singură. Am căutat și în limba română și am găsit o familie de români care locuiesc in Franța și care și-au încheiat călătoria in mai 2009 peicipecolo. E ca o lume paralelă, în care toți au cunoștințe de geografie, aproximativ aceleași interese, cu oameni care trăiesc din puțin, muncitori. Te uiți si vezi pozele pe care le-au făcut, pe unde au mers, cu ce s-au transportat. Verifici listele lor de obiecte cu care au plecat, cu ce s-au întors, ce le-a folosit si ce nu. Și în ciuda faptului că citești pe toate părțile ceea ce au scris, parcă tot nu e suficient. Vreau mai mult. Nu-mi ajunge doar să citesc despre aventurile lor, vreau să le trăiesc pe ale mele!
OK. Unde mergem? Oriunde, n-are importanță pentru ca vrem să vedem cât mai mult. Dar nu putem sa mergem peste tot! Bine, dar cum alegem? Ne-ar trebui o temă. Unii urmăresc unde sunt maratoane. Alții merg unde sunt locuri sub protecția UNESCO. Alții după animale amenințate cu dispariția. Unii străbat o regiune si o studiază in profunzime, iar alții aleg locuri reprezentative ale unei culturi. Ce ne dorim noi? Greu de răspuns pentru că trebuie să ne concentrăm și să punem priorități. Știm ca vrem sa le arătăm copiiilor lumea, să fim împreună în acele locuri noi.
Îmi fac treaba obișnuită prin casă și mă gândesc: cum o să ne descurcăm, cum o să fie să dormim înghesuiți, pe o saltea cu ghemotoace (tare nu ne deranjează), eventual cu goange, cum o să mâncăm toate mâncărurile necunoscute, iuți, sau de proveniență necunoscută. Și cu lucrurile care rămân acasă ce o să se întâmple? Grădina, obiectele (va trebui să le împachetăm în vederea închirierii casei sau le vom lăsa să se prăfuiască?). Ce păstrezi, ce dai? Ce interes vei mai avea în subiect atunci când te vei întoarce? Și chiar trebuie să ne întoarcem? Pentru noi este mult mai simplu: ne-am mutat din țara noastră și ne-am adaptat aici. Ca să plecăm și de aici nu ne pune probleme.
Care-i tema noastră?
OK. Unde mergem? Oriunde, n-are importanță pentru ca vrem să vedem cât mai mult. Dar nu putem sa mergem peste tot! Bine, dar cum alegem? Ne-ar trebui o temă. Unii urmăresc unde sunt maratoane. Alții merg unde sunt locuri sub protecția UNESCO. Alții după animale amenințate cu dispariția. Unii străbat o regiune si o studiază in profunzime, iar alții aleg locuri reprezentative ale unei culturi. Ce ne dorim noi? Greu de răspuns pentru că trebuie să ne concentrăm și să punem priorități. Știm ca vrem sa le arătăm copiiilor lumea, să fim împreună în acele locuri noi.
Îmi fac treaba obișnuită prin casă și mă gândesc: cum o să ne descurcăm, cum o să fie să dormim înghesuiți, pe o saltea cu ghemotoace (tare nu ne deranjează), eventual cu goange, cum o să mâncăm toate mâncărurile necunoscute, iuți, sau de proveniență necunoscută. Și cu lucrurile care rămân acasă ce o să se întâmple? Grădina, obiectele (va trebui să le împachetăm în vederea închirierii casei sau le vom lăsa să se prăfuiască?). Ce păstrezi, ce dai? Ce interes vei mai avea în subiect atunci când te vei întoarce? Și chiar trebuie să ne întoarcem? Pentru noi este mult mai simplu: ne-am mutat din țara noastră și ne-am adaptat aici. Ca să plecăm și de aici nu ne pune probleme.
Care-i tema noastră?
Friday, June 11, 2010
Momeala
Mihai spune sa scriem pentru ca o sa uitam si sunt convinsa ca are dreptate. Pentru multa vreme am fost cumva adormita in sensul ca luasem hotararea ca mergem in jurul lumii, dar mai mult de atat nu eram in stare. Mihai se straduia sa gaseasca traseul, pe unde mergem, ce ne-ar interesa. aproape in fiecare saptamana schimba, gasea o varianta mai ieftina, dar daca am pleca din alta parte si nu din State, pentru ca sunt prea scumpe. Imi facea mare placere sa il ascult, pentru ca imi readucea aminte ca vom pleca, dar si pentru ca el facea planuri (spre deosebire de mine, care nu ma puteam gandi la nimic). Eu aveam de pregatit scoala pentru doi ani intr-un an si jumatate. De impartit materia. De ales materiale noi pentru Maria. Cand pot sa dau test pentru clasa a 12-a daca noi terminam materia in noiembrie?
Vorbeam seara amandoi si imi spunea ca se simte lasat singur pentru ca pe noi nu ne intereseaza. El e singurul care deschide subiectul la masa de seara si nimeni nu vine cu ceva din proprie initiativa. Asa ca m-am asezat si am facut doua prezentari in key notes despre India: Red Fort si Qutub Minar. Mi-a facut placere sa caut pe internet poze si informatii. A fost mai frustrant sa le pun in pagina si sa lucrez cu un program despre care nu stiam nimic.
Apoi din nou liniste, m-am reintors la stadiul in care nu aveam timp sa ma gandesc. Ma pregateam sa termin scoala si aveam multe lucruri de facut. La un moment dat Mihai mi-a trimis un email despre tipurile de prosoape pe care si le iau oamenii si intrand pe link-uri am dat de un site "one bag" in care am gasit toate informatiile care ma interesau. amanunte despre facut bagajul, cum sa faci sa pleci cu un rucsac de obiecte necesare, indiferent de durata calatoriei si variatia climatului. M-am indragostit de site-ul asta! L-am citit din cap in coada si am fost trista cand l-am terminat. Chiar mi-am cumparat unele lucruri pe care mi le-a recomandat (mooncup). Am inceput sa devin preocupata!
Mihai a inceput sa ia filme documentare despre diferite locuri din lume, ca sa le incarcam pe iPod-uri si sa le putem vedea in drum spre ele. Printre ele si filmul despre Galapagos. Concomitent primeste un e-mail de la LAN care va zbura in Ecuador din septembrie si pentru a atrage calatori, iti ofera bilete pe gratis din Guayaqil in Galapagos. Seara eu plec linistita la culcare (dupa ce imi spusese de acest email si spusese ca e interesant, dar nu pentru noi) si dimineata ma intreaba serios daca nu as putea considera ca in loc sa mergem la congres in Florida, sa ne indreptam spre Galapagos? DAAAA! Raspunsul a venit pe loc, fara timp de asteptare, fara gandire.
M-a intrebat din nou dupa ce s-a intors de la servici. Nu mi-am schimbat parerea?
Pe scurt: mergem! Ne-am luat si bilete.
Consecinta este ca am intrat in febra pregatirilor de plecare. Caut ce haine ar fi cele mai bune pentru noi: trebuie luat in considerare ca trebuie spalate des, sa nu se sifoneze, preferabil nu de plastic (nu suport mirosul de transpiratie pe plastic) sa tina de cald (cele groase). Citesc opiniile celor care au fost cu familia, incerc sa ma inspir din experienta lor.
Toate astea ar putea fi obisnuite si normale, se intampla oricui care incepe sa fie interesat de un astfel de proiect. Dar VISEZ! Visez ca imi trebuie pentru calatorie, sau ca sunt in calatorie si poftesc o scoica mare, mai mare decat o valiza si imi dau seama ca nu am cum sa o car cu mine si deci ca nu imi trebuie, ca urmare imi spun sa ma bucur de ea chiar acum pentru ca nu pot sa o iau cu mine.
Ma gandesc ca plecam in doi ani apoi fac un calcul si realizez ca este la anul si dintr-o data ma sperii ca e prea scurt, apoi imi readuc aminte ca mai sunt 509 zile si ma simt ceva mai bine, mai am timp sa ma pregatesc.
Dar pana atunci avem de pregatit Galapagos cu un rucsac. Este momeala perfecta!
Vorbeam seara amandoi si imi spunea ca se simte lasat singur pentru ca pe noi nu ne intereseaza. El e singurul care deschide subiectul la masa de seara si nimeni nu vine cu ceva din proprie initiativa. Asa ca m-am asezat si am facut doua prezentari in key notes despre India: Red Fort si Qutub Minar. Mi-a facut placere sa caut pe internet poze si informatii. A fost mai frustrant sa le pun in pagina si sa lucrez cu un program despre care nu stiam nimic.
Apoi din nou liniste, m-am reintors la stadiul in care nu aveam timp sa ma gandesc. Ma pregateam sa termin scoala si aveam multe lucruri de facut. La un moment dat Mihai mi-a trimis un email despre tipurile de prosoape pe care si le iau oamenii si intrand pe link-uri am dat de un site "one bag" in care am gasit toate informatiile care ma interesau. amanunte despre facut bagajul, cum sa faci sa pleci cu un rucsac de obiecte necesare, indiferent de durata calatoriei si variatia climatului. M-am indragostit de site-ul asta! L-am citit din cap in coada si am fost trista cand l-am terminat. Chiar mi-am cumparat unele lucruri pe care mi le-a recomandat (mooncup). Am inceput sa devin preocupata!
Mihai a inceput sa ia filme documentare despre diferite locuri din lume, ca sa le incarcam pe iPod-uri si sa le putem vedea in drum spre ele. Printre ele si filmul despre Galapagos. Concomitent primeste un e-mail de la LAN care va zbura in Ecuador din septembrie si pentru a atrage calatori, iti ofera bilete pe gratis din Guayaqil in Galapagos. Seara eu plec linistita la culcare (dupa ce imi spusese de acest email si spusese ca e interesant, dar nu pentru noi) si dimineata ma intreaba serios daca nu as putea considera ca in loc sa mergem la congres in Florida, sa ne indreptam spre Galapagos? DAAAA! Raspunsul a venit pe loc, fara timp de asteptare, fara gandire.
M-a intrebat din nou dupa ce s-a intors de la servici. Nu mi-am schimbat parerea?
Pe scurt: mergem! Ne-am luat si bilete.
Consecinta este ca am intrat in febra pregatirilor de plecare. Caut ce haine ar fi cele mai bune pentru noi: trebuie luat in considerare ca trebuie spalate des, sa nu se sifoneze, preferabil nu de plastic (nu suport mirosul de transpiratie pe plastic) sa tina de cald (cele groase). Citesc opiniile celor care au fost cu familia, incerc sa ma inspir din experienta lor.
Toate astea ar putea fi obisnuite si normale, se intampla oricui care incepe sa fie interesat de un astfel de proiect. Dar VISEZ! Visez ca imi trebuie pentru calatorie, sau ca sunt in calatorie si poftesc o scoica mare, mai mare decat o valiza si imi dau seama ca nu am cum sa o car cu mine si deci ca nu imi trebuie, ca urmare imi spun sa ma bucur de ea chiar acum pentru ca nu pot sa o iau cu mine.
Ma gandesc ca plecam in doi ani apoi fac un calcul si realizez ca este la anul si dintr-o data ma sperii ca e prea scurt, apoi imi readuc aminte ca mai sunt 509 zile si ma simt ceva mai bine, mai am timp sa ma pregatesc.
Dar pana atunci avem de pregatit Galapagos cu un rucsac. Este momeala perfecta!
Wednesday, June 9, 2010
Galapagos
LAN airlines sent me an email that they offer free tickets to Galapagos with a purchased ticket from United States to Guayaquil. I noticed this and moved on, mentioned it to Ileana on Saturday as just some piece of news, but why do we care, we are going to Galapagos in February 2012 anyhow. Sunday night I thought to myself that I should probably check this out. It turned out to be true and the terms of the offer couldn't be better. Buy a ticket before June 21st for travel after September 16th. LAN is starting this new service and it is likely to be just a one time thing. A couple of months ago I played with the idea of taking one week off to Galapagos while we are in Florida in November. It was too expensive and the time on the islands would have been too short. Now I could buy tickets from New York for $3137 and from Miami for $500 less.
Monday morning when we woke up I asked Ileana if she would like to go to Galapagos. I have an annual conference in Orlando the week before Thanksgiving and this could be a great two week vacation, including some time on our favorite beach at Caladesi Island. She didn't need more than two minutes to decide. We did some calculations and realized that it might cost us just $1200 more to fly from home, instead of going during our RTW trip. We both admitted that we are afraid that Galapagos might be cut off as we get closer to our trip because it is such a huge expense. Better go now when I am still employed and we can count the money differently. The Florida vacation would surely cost more than $1200 and we gain 2-3 weeks on our trip next year. We could spend more time in New Zealand and Argentina and we could make it to Brazil.
It is Wednesday now and yesterday I spent two hours buying the tickets to Galapagos Islands on November 11! There were two agitated days on my part but the family reaction was very enthusiastic. Maria is happy about the "bragging rights", it sounds so much better than Florida, her sister is happy that "this means we can go to Brazil" and Ioan was unhappy with any option because he won't be home for his birthday and won't have a birthday party. Again.
It took less than 48 hours to make this major decision and it might seem an impulsive one, but I don't think it is. Surprisingly I had much more anxiety about this issue than I would have expected and the last two days I almost fell sick. We spent an entire year thinking everyday about our trip next year and by now there is a level of impatience, it seems too long to wait another 509 days. And suddenly we find ourselves having to make plans for November, we can buy some equipment and test drive it right away, we can get a glimpse at how we'll travel next year. We have time to learn and prepare and we also have a "distraction" to make the wait for the big trip much shorter. And we can tell everybody right away. I can only imagine the surprise as this is might seem to come from nowhere, how can someone suddenly decide to go to Galapagos? We just watched the BBC movie (the islands that changed the world)
[Blu-ray] [DVD] 
[book] 
last week and we've been talking about it quite a few times in the last year, but we cannot say it yet.
It is also interesting to note that the purchase of the tickets was much more painful than it should be. After spending almost an hour to start a household account for frequent flyer miles on British Airways, I went to lan.com to buy the tickets and on the last screen I got an error after entering the credit card data. I tried again, got another error and called their customer service. Their representative, Fabian, apologized and explained that they need the passport numbers to issue the tickets, I gave him that and then he tried to charge my credit card and got a denial. We tried another credit card and got another denial. I called the first card to unblock it, called Fabian again to buy the tickets and called the second card to unblock that as well. This morning I got another call from the security department at Chase to verify what happened last night. Bottom line, they block these transactions thinking that they protect me from unauthorized charges. I can only imagine the pain of buying $30000 plane tickets next year. Well, we'll get through that...
Galapagos is a group of islands in the Pacific Ocean, 1000 km off the coast of Ecuador. There are several inhabited islands, several villages and two small airports. It is mostly a national park and UNESCO World Heritage Site. Some people call them "the islands that changed the world". Everybody knows about Charles Darwin and the giant tortoises but I'm sure not much more. They are much bigger than they seem and much more difficult to explore than one would think. There is a $100 charge to enter the National Park and you are required to have an approved guide in the park at all times. Most people would visit the islands on a cruise, but the cruises are expensive, they only have 2-bed rooms and they also waste a lot of time getting there and in between islands. A regular 9-day prearranged trip can have only 5-6 days on the islands and can cost as much as $2400. We will try to read as much as we can, book the first night on our arrival and then decide on the spot how we spend the next 14 days. We'll see.
Monday morning when we woke up I asked Ileana if she would like to go to Galapagos. I have an annual conference in Orlando the week before Thanksgiving and this could be a great two week vacation, including some time on our favorite beach at Caladesi Island. She didn't need more than two minutes to decide. We did some calculations and realized that it might cost us just $1200 more to fly from home, instead of going during our RTW trip. We both admitted that we are afraid that Galapagos might be cut off as we get closer to our trip because it is such a huge expense. Better go now when I am still employed and we can count the money differently. The Florida vacation would surely cost more than $1200 and we gain 2-3 weeks on our trip next year. We could spend more time in New Zealand and Argentina and we could make it to Brazil.
It is Wednesday now and yesterday I spent two hours buying the tickets to Galapagos Islands on November 11! There were two agitated days on my part but the family reaction was very enthusiastic. Maria is happy about the "bragging rights", it sounds so much better than Florida, her sister is happy that "this means we can go to Brazil" and Ioan was unhappy with any option because he won't be home for his birthday and won't have a birthday party. Again.
It took less than 48 hours to make this major decision and it might seem an impulsive one, but I don't think it is. Surprisingly I had much more anxiety about this issue than I would have expected and the last two days I almost fell sick. We spent an entire year thinking everyday about our trip next year and by now there is a level of impatience, it seems too long to wait another 509 days. And suddenly we find ourselves having to make plans for November, we can buy some equipment and test drive it right away, we can get a glimpse at how we'll travel next year. We have time to learn and prepare and we also have a "distraction" to make the wait for the big trip much shorter. And we can tell everybody right away. I can only imagine the surprise as this is might seem to come from nowhere, how can someone suddenly decide to go to Galapagos? We just watched the BBC movie (the islands that changed the world)
[Blu-ray] [DVD] [book] last week and we've been talking about it quite a few times in the last year, but we cannot say it yet.It is also interesting to note that the purchase of the tickets was much more painful than it should be. After spending almost an hour to start a household account for frequent flyer miles on British Airways, I went to lan.com to buy the tickets and on the last screen I got an error after entering the credit card data. I tried again, got another error and called their customer service. Their representative, Fabian, apologized and explained that they need the passport numbers to issue the tickets, I gave him that and then he tried to charge my credit card and got a denial. We tried another credit card and got another denial. I called the first card to unblock it, called Fabian again to buy the tickets and called the second card to unblock that as well. This morning I got another call from the security department at Chase to verify what happened last night. Bottom line, they block these transactions thinking that they protect me from unauthorized charges. I can only imagine the pain of buying $30000 plane tickets next year. Well, we'll get through that...
Galapagos is a group of islands in the Pacific Ocean, 1000 km off the coast of Ecuador. There are several inhabited islands, several villages and two small airports. It is mostly a national park and UNESCO World Heritage Site. Some people call them "the islands that changed the world". Everybody knows about Charles Darwin and the giant tortoises but I'm sure not much more. They are much bigger than they seem and much more difficult to explore than one would think. There is a $100 charge to enter the National Park and you are required to have an approved guide in the park at all times. Most people would visit the islands on a cruise, but the cruises are expensive, they only have 2-bed rooms and they also waste a lot of time getting there and in between islands. A regular 9-day prearranged trip can have only 5-6 days on the islands and can cost as much as $2400. We will try to read as much as we can, book the first night on our arrival and then decide on the spot how we spend the next 14 days. We'll see.
Tuesday, June 1, 2010
Inceputuri
Sir Ernest Shackleton ... a încercat să traverseze Antarctica trecând pe la Polul Sud în 1914. Corabia a fost prinsă de ghețuri şi distrusă, după care a urmat un an și jumătate în care el si echipajul au trăit pe ghețuri și în final au reușit să se salveze. Mihai a citit cartile despre călătoria lui, printre care și "Endurance: Shackleton's incredible antarctic expedition" de Alexandra Caroline . Cartea avea la bază jurnalele de călătorie ale membrilor echipajului, dar ceea ce o făcea deosebită erau fotografiile lui Frank Hurley (pe placi de sticla si pe film!) care au fost redescoperite din întâmplare. Unele din ele le puteti vedea pe wikipedia la Endurance-vessel. De aici a urmat o altă carte "Ocolul pământului în 80 de întâlniri" și încă o carte, apoi niște situri de web....și așa a încolțit ideea de a pleca în jurul lumii... binențeles cu copiii, inițial pe șase luni, apoi pe măsură ce ne gândeam unde ne-am putea duce, pe un an și deja ni se parea prea puțin.
Argumente pentru : suntem inca sanatosi si tineri, vrem sa vedem atat de multe locuri despre care doar am auzit sau am citit, vrem sa fim impreuna, noi doi unul cu celalalt si noi doi cu copiii nostri,vrem sa ne si ii expunem la situatii noi pe care nu avem cum sa le intalnim in viata noastra obisnuita, vrem sa ne si le fie putin foame si putin frig, in speranta ca toata aceasta experienta ne va imbogati sufleteste si ne va deschide orizonturile.
Argumente contra: mai avem timp, intrerupem ritmuri stabilite, pierdem "trenuri", e o nebunie, ne putem imbolnavi, e periculos si lista ar putea continua, dar cumva partea asta mi se pare prea generala si fara substanta.
Dar inainte de carti şi filme a fost altceva... Era vară şi mă pregăteam să dau la facultate. Ne-am dus la Argeş cu familia Popa şi prietenii lor şi după o amiază superbă a venit ploaia şi n-am retras rapid la tanti Nuşa acasă unde ne-am aşezat să bem o cafea. Aveam 17 ani şi eram deci preocupată de viitorul meu, deci nu am ratat ocazia să mi se ghicească în cafea. Tanti Nuşa mi-a spus că poate să-mi spună doar lucruri în general şi nu ceva imediat. Îmi aduc aminte că aveam o piedică (am căzut la facultate) apoi urma să mă mut cu casa peste o apă (m-am mutat în Statele Unite) dar după o vreme urma să plec cu bagajele, probabil să mă întorc de unde mă mutasem. Pentru o vreme m-am temut că după ce ne vom face viaţa în State, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. DAAAR acum ştiu: voi pleca în jurul lumii, asta este ce a văzut tanti Nuşa.
Ce interesant cum ajungem să realizăm viitorul care ne-a fost "prezis".
Argumente pentru : suntem inca sanatosi si tineri, vrem sa vedem atat de multe locuri despre care doar am auzit sau am citit, vrem sa fim impreuna, noi doi unul cu celalalt si noi doi cu copiii nostri,vrem sa ne si ii expunem la situatii noi pe care nu avem cum sa le intalnim in viata noastra obisnuita, vrem sa ne si le fie putin foame si putin frig, in speranta ca toata aceasta experienta ne va imbogati sufleteste si ne va deschide orizonturile.
Argumente contra: mai avem timp, intrerupem ritmuri stabilite, pierdem "trenuri", e o nebunie, ne putem imbolnavi, e periculos si lista ar putea continua, dar cumva partea asta mi se pare prea generala si fara substanta.
Dar inainte de carti şi filme a fost altceva... Era vară şi mă pregăteam să dau la facultate. Ne-am dus la Argeş cu familia Popa şi prietenii lor şi după o amiază superbă a venit ploaia şi n-am retras rapid la tanti Nuşa acasă unde ne-am aşezat să bem o cafea. Aveam 17 ani şi eram deci preocupată de viitorul meu, deci nu am ratat ocazia să mi se ghicească în cafea. Tanti Nuşa mi-a spus că poate să-mi spună doar lucruri în general şi nu ceva imediat. Îmi aduc aminte că aveam o piedică (am căzut la facultate) apoi urma să mă mut cu casa peste o apă (m-am mutat în Statele Unite) dar după o vreme urma să plec cu bagajele, probabil să mă întorc de unde mă mutasem. Pentru o vreme m-am temut că după ce ne vom face viaţa în State, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. DAAAR acum ştiu: voi pleca în jurul lumii, asta este ce a văzut tanti Nuşa.
Ce interesant cum ajungem să realizăm viitorul care ne-a fost "prezis".
Subscribe to:
Posts (Atom)